prima noapte de primăvară

aerul tare s-a coborât din munți,
șiroiește pe străzile orașului,
sărută frunți;
îmi intră prin pori
mirosind a viitoare flori
și-a iarbă țâșnită
din pântecul pământului,
pântec mustind
nerâbdător
să explodeze în muguri
și-n frunze și-n verde.
pașii mi se întind
printre case și blocuri
și vântul în suflet mi se pierde
cu zâmbet și cântec
și proaspătă speranță.

Hibernare

Iarna e grea.

Ar trebui să fie albă şi frumoasă, strălucitoare şi zglobie. Dar e rece, urâtă şi rea.

Iarna nu mă simt nici frumoasă, nici activă. Mă simt cuprinsă de moleşeală fizică şi psihică. Cea fizică vine de la frig şi de la lipsa de mişcare. Cea psihică vine de la lipsa luminii, căldurii, culorii, vieţii. Împărtăşesc starea de amorţeală a naturii şi tot ce vreau să fac e să stau, să zac la căldură, să mă uit la filme, să citesc, să nu am nici o treabă, nici o responsabilitate. Moleşeala asta psihică aduce cu ea necheful şi o lipsă de concentrare mai mare decât de obicei.

Iarna e o trecere, o moarte. E ca o călătorie pe un drum pe care l-am făcut de mii de ori şi singurul lucru pe care îl vreau e să dorm tot drumul, să mă trezesc când ajung la destinaţie. Iarna nu e primitoare schimbărilor, e anostă şi plicticoasă. Iarna mă plafonează.

Aş vrea să trec prin ierni ca urşii. Să dorm prin această trecere, prin această călătorie şi să mă trezesc la lumină şi căldură. Să mă trezesc în lumea vie şi frumoasă odihnită şi pregătită pentru toate ce au să vină. Vreau ca trecerea de la sfăşit (toamnă) la un nou început (primăvară) să o fac prin somn. Oricum părţi din mine hibernează, aşa că aş vrea o hibernare totală.

Frigul mă seacă de sănătate, întunericul îmi intră în cap şi suflet. M-aş putea lipsi de stările astea cu totul.

3 luni de somn mi-ar fi de-ajuns ca să mă odihnesc după 9 luni de trăit intens şi m-ar pregăti pentru următoarele 9 luni de viaţă frumoasă, activă, colorată şi luminoasă.

Un vis

Sunt vise ce stau agăţate de mine toată ziua. Pulsează în mine şi mă fac să mă simt ca un somnambul şchiop de o parte a creierului. Mă gândesc toată ziua la ele şi încerc să le pătrund înţelesul. Nu mă îndoiesc de încărcătura lor profetică, pentru că un simplu vis nu ar fi aşa greu gândului meu şi nu m-ar ţine în mrejele lui atâta timp.

Azi dimineaţă m-am trezit plângând. De fapt, eram doar pe jumătate trează, cu un picior în vis şi cu unul în realitate, plângând în amândouă lumile. Mi-e mai uşor să descriu visul decât să îl povestesc, a fost atât de lung şi de complicat încât mi se pare imposibil să îl relatez. În mintea mea este un amestec de imagini, simţiri şi vorbe care formează frânturi din vis. Mi-e greu să îmi dau seama ordinea lor, visul în sine a fost pe bucăţi nearanjate cronologic.

Plângeam cu hohote pentru că mi-am dat seama că tot ce am avut nu va mai fi la fel niciodată, că persoanele dragi nu vor mai fi la fel de dragi sau chiar nu vor mai fi deloc. Totul a început într-o zi în care forţe întunecate bântuiau pe afară şi mă căutau. Ţineam în mână o bucată de hârtie veche care arăta ca şi un document important, dar pe care nu puteam să îl citesc din cauză că literele se amestecau între ele. Nu-mi puteam folosi puterile pentru a mă ascunde, aşa că am ales să mă întind sub un pat nu prea mare. Ţin minte că îmi făceam griji că picioarele îmi vor fi la vedere. M-am întins pe burtă peste multe jucării, haine şi aşternuturi care se aflau îngrămădite sub pat. Am aranjat lucrurile în aşa fel încât să fiu acoperită pe toate părţile de ceva şi am lăsat un spaţiu mic prin care să pândesc intrarea în cameră. Cu mâna liberă mă ţineam de pat, iar cu cea în care ţineam hartia veche îmi sprijineam capul. Simţeam tot mai aproape prezenţa Răului. Am auzit paşi negri pe hol, apoi i-am văzut intrând în cameră. Am închis ochii.

Următorul lucru pe care l-am simţit a fost ceva umed şi puţin ascuţit zgâriindu-mi mâna cu care mă ţineam de o bară a patului. Am început să împing lucrurile de sub pat şi am văzut un căţel alb cu pete negre încercând să îmi cuprindă tot pumnul cu botul lui prea mic. Un alt căţel, maro, şi patru persoane stăteau pe podea lângă pat privindu-mă cu mirare. Era un fel de duioşie în ochii lor, pe care mai apoi am identificat-o ca milă. Cele patru persoane erau îmbrăcate ciudat, femeia şi fata erau îmbrăcate în rochii şi aveau bonete pe cap, iar bărbatul cu băiatul erau îmbrăcaţi în costum cu cravată subţire. Atmosfera era de un maro cenuşiu, mă simţeam ca şi într-o poză veche, sepia.

Întrebarea mi-a fulgerat prin minte şi cuvintele mi-au ieşit din gât uscate:

- În ce an suntem?

- 1858, mi-a răspuns scurt bărbatul, parcă aşteptându-se la întrebarea mea.

A fost un moment în care m-am simţit ca şi aruncată în gol. Oamenii aceia mi-au spus că dacă vreau ca viitorul de unde vin să fie aşa cum îl ştiu, tebuie să mă ocup de acest trecut în care am fost aruncată, fără să schimb prea multe. Atunci am simţit mila din ochii lor, ochii unei familii simple aparent, dar care ştiau multe lucruri despre mine şi despre situaţia în care eram.

De aici am fost purtată prin diferite locuri şi diferite perioade de timp, diferite momente din viata mea şi a celor dragi. Momente cheie, din câte mi-am dat seama.

Într-un astfel de moment eram cu Alexandra Pop într-un local. Stateam la masă cu ea şi cu câţiva colegi de facultate de-ai ei. Era primul an de facultate al ei, probabil prima întâlnire cu aceşti colegi. Eu vedeam totul în ceaţă şi mi-am dat seama că doar Alexandra mă poate vedea şi auzi. Se întâmpla ceva ciudat între noi, ne uitam una la alta cu disperare, parcă ştiind ca e ultima oară când ne vedem. Aveam lacrimi în ochi amândouă iar eu simţeam că momentul acela este pe sfârşite. Mă străduiam să îi spun ceva care să o ajute în viitor, dar nu îmi trecea prin cap nici un lucru important, doar lucruri banale. Până la urmă i-am spus:

- Când o întâlneşti pe Lucia să-ţi fie tare tare dragă! Vocea îmi tremura şi ceaţa din jurul meu devenea tot mai densă.

Alexandra a dat din cap în semn că înţelege. Plângea.

Când am ieşit din ceaţă eram pe bancheta din spate a unei maşini. Afară erau doi tipi care povesteau şi se uitam din când în când la mine. Apoi au intrat amândoi în maşină şi am pornit spre undeva. Nu ştiam cine sunt cei doi, dar când m-am uitat prin oglinda retrovizoare in ochii celui care conducea, m-am înroşit şi mi-am dat seama că îl iubesc enorm. Apoi mi-am amintit că cel de lângă el este prietenul lui cel mai bun. Aveam o senzaţie ciudată pentru că cel de-al doilea îmi acorda mai multă atenţie şi se purta mai prietenos cu mine, mă simţeam mai apropiată de el. Am ajuns într-o casă cu încăperi mari tapetate cu catifea, paturi enorme şi lumină caldă de lumânări. Acolo ne aştepta o tânără cu păr blond pe care cel pe care îl iubeam a luat-o în braţe şi a sărutat-o. Simeam cum capul mi se învârte şi cum imaginea pe care o vedeam se îndepărta tot mai mult de mine. Atunci celalalt tip m-a luat de mână şi m-a dus într-o cameră unde mi-a spus că el e singurul care ştie cine sunt.

- Ştiu cine eşti şi ştiu că îl iubeşti. Dar acum este prima dată când ai apărut în viaţa lui de aici, în viaţa noastră. Nu te-am mai văzut până acum, dar când am trecut pe lângă tine pe stradă a fost o secundă în care capul mi-a fost inundat de un puhoi de amintiri care veneau parcă din altă viaţă. L-am convins să te luăm cu noi spunându-i că eşti o veche prietenă de-a mea. Mi s-a părut ciudat că nu a cerut mai multe detalii, dar am văzut cum se uita la tine în maşină. Parcă ştie ceva, dar nu cred că ştie încă ce anume.

Aşadar timpul în care am fost adusă m-a exclus în totalitate până acum. Eram într-un fel de dimensiune paralelă unde eu nu am existat până în momentul în care am apărut lângă maşină. Simţeam cum inima mi se strânge şi cum din gât urcă un urlet de durere. Omul acela era viaţa mea iar acum şi aici el nu mă cunoaşte, mai rău, avea altă viaţă. Eram pusă în faţa faptului împlinit: aşa este viaţa lui fără mine. Am început să plâng disperată, în hohote, murmuram tot felul de lucruri de care nu îmi dădeam seama. Mă durea pieptul şi privirea mi se înceţoşa, respiram din ce în ce mai greu din cauza suspinelor. Atunci aproape că m-am trezit. Am simţit plapuma pe pieptul care se zbătea, am auzit cum oftam şi gemeam, am simţit umezeala pernei sub obraz.

Nu ştiu căt a durat acest plâns disperat în starea dintre vis şi realitate, dar când m-am trezit de tot încă mai respiram greu şi ochii îmi erau umezi, pleoapele aproape lipite unele de altele. Am mers la baie, m-am spălat pe faţă şi m-am întors în pat. Când am intrat înapoi în vis nu mai eram doar cu cel care mi-a explicat situaţie, ci şi cu cel pe care îl iubeam şi cu tipa blondă. Ea stătea undeva într-un colţ în umbră, iar cei doi prieteni stăteau aproape de mine.

M-am uitat în ochii celui pe care îl iubeam şi am început să îi povestesc viaţa noastră. După câteva propoziţii am fost transportată în amintirile noastre. Una dintre ele a fost cea în care l-am dus la casa de rugăciune unde mergeu părinţii mei. Eram stresată şi îngrijorată, îmi puteam imagina cum se simte acolo şi ce crede. Pastorul a anunţat o rugaciune comună iar toată lumea s-a pus în genunchi. Mulţi se rugau tare şi la început m-am simţit stingherită şi ruşinată faţă de cel pe care îl iubeam. Dar apoi am început să mă rog şi eu, mă rugam înflăcărat pentru el rostindu-i numele cu voce tare. Bogdan.

De acolo am ajuns la amintirea nunţii noastre. Eram tineri şi retraşi, euforic de îndrăgostiţi. Ne aflam pe un delal mic nisipos cu câteva ruine, lumina soarelui era filtrată ca printr-o pânza de apă. El era îmbrăcat în haine albe de pânză de in cu un turban pe cap. Eu purtam o rochie albă lungă şi aveam o coroană de flori albe pe cap. Eram amândoi desculţi. Cei care asistau s-au străns roată împrejurul nostru şi al altarului. Altarul era un turn nu foarte înalt, sculptat în piatră care avea la bază un portal în faţa căruia stătea un bătrân. Altarul era ridicat pe un piedestal mare din piatră, de jur îmrpejului lui având, ţinând loc de trepte, trei bazine circulare dispuse în terase. Am urcat bazinele până la al treilea în care apa ne ajungea până aproape de brâu. Acolo ne-am legat destinele rostind fiecare cuvinte ce cădeau în noi din înălţimi, chemate de suftelete noastre, trimise de zei. Cuvinte pline de iubire, devotament, pasiune, promisiuni sincere rupte parcă din carnea noastră.

Am sărit la momentul în care aveam un copil nou născut în braţe. Ne aflam în acelaşi loc, în faţa aceluiaşi altar. Atunci şi acolo s-a instaurat o dezordine generală din cauza forţelor întunecate care au început atacul asupra noastră. Aveam un fel de pistol ce emitea câte două segmente de laser roşu cu care încercam să ne apăr. Un elicopter a venit să ne ia şi să ne ducă într-un loc sigur. Un bărbat a intrat primul, apoi m-a ajutat şi pe mine. Soţul meu a rămas jos, stupefiat, indecis, vrând să se arunce în luptă. M-am aplecat spre el şi l-am tras de braţ sus în elicopter, nu aveam să-l las pe tatăl copilului meu în pericolul de acolo. Elicopterul s-a înălţat, dar a fost lovit de laserele inamicilor, o parte din elice a fost distrusă, iar din cauza asta ne-am ciocni cu partea de sus de un panou, evitând în ultimul moment o clădire cu mai multe etaje. Soţul meu repeta într-una:

- Mai sus, mai sus, încă puţin, încă un etaj.

Eu strângeam cu o mână braţul lui, iar cu cealaltă strângeam la piept copilul nostru. Pilotul elicopterului a spus ca trebuie să aterizăm, iar bărbatul de lângă mine a spus că cel mai potrivit loc ar fi terenul de fotbal al unei şcoli.

Înainte ca elicopterul să aterizeze, am fost trimisă într-o cameră de copil. Eram bona unui băieţel. Aranjam pătuţul şi gândeam cu voce tare:

- Stăpâna nu mă crede aşa importantă în viaţa micuţului, dar eu ştiu că sunt. Uite, eu îi aştern patul în fiecare zi, chiar şi azi. Iar azi nu e o zi oarecare. Azi... dragul meu... împlineşte... doi ani...

M-am oprit din aranjarea cearceafului. Aveam lacrimi în ochi. „Micuţul” era dragul meu, era cel pe care îl iubeam. Am fost aruncată chiar în ziua în care el împlinea doi ani. Am decis că trebuie să fac ceva, orice. Ceva care să asigure întâlnirea noastră şi siguranţa lui. În momentul următor ţineam în braţe un băieţel frumos, cu ochi mari şi păr negru. L-am aşezat pe masa de schimbat şi l-am înfăşurat într-o pelerină în carouri simple negre şi roşii pe care o aveam la mine. Stăpâna a venit şi a exclamat fericită:

- Băiatul nostru o să fie o mare bucurie pentru Partidul Roşu şi Negru. O foarte mare bucurie.

Am zâmbit mulţumită şi cu lacrimi în ochi.

Lângă băieţelul care părea încântat de noua îmbrăcăminte, mama lui a pus o foaie. Era un certificat. Când l-am luat în mână să îl citesc, literele au început să joace şi totul s-a cufundat în ceaţă din nou.

scrisul

Scrisul nu-mi mai e de ajuns deja de mult timp.

Gândurile mele opun o rezistenţă prea mare la încercarea mea de a le concretiza în cuvinte. Ele sunt mai mult imagini, uneori simţiri şi mirosuri, tot timpul în mişcare. Nici de-aş avea darul ilustrării nu le-aş putea reda. Sunt neastâmpărate ca nişte copii care nu au răbdare să pozeze pentru un tablou. Dacă aş putea măcare să le liniştesc dorinţa neobosită de a năvălii afară, de a ţâşnii din creierii mei spre lume. Nu le mai pot amăgii cu desene abstracte, acestea nu le satisfac nevoia de exteriorizare. Sunt îndărătnice şi crude uneori, rar acceptând o analiză amănunţită. Se vor independente. Cer libertate din clipa în care se simt destul de puternice pentru a se propulsa în exterior. Uită de căldura pântecului cerebral unde s-au născut şi părăsesc coconul imaginaţiei de îndată ce prin aripi. Nu se mai uită îndărăt. Nu se mai întorc.

Pavla, viitoarea mea pisică

Pisica Pavla locuieşte cu stăpâna ei într-un apartament cu o cameră de la etajul 2 al unei clădiri cu 2 etaje. Aici trebuie menţionat că această clădire are şi acoperiş cu pod, aşa că Pavlalei şi stăpânei ei nu le plouă în casă, cum s-ar putea crede. Pavla iese rar din casă şi niciodată singură. Stăpâna ei o scoate din când în când la plimbare, o poartă în braţe prin aglomeraţia oraşului până pe iarba parcului unde o lasă să se încarce cu energie în timp ce ea face acelaşi lucru.

Pavla îţi iubeşte stăpâna, chiar dacă nu o prea arată. Îşi iubeşte colţişorul ei din cameră unde îi e culcuşul: o pernă moale învelită într-un material gors şi aproape scorţos în care adoră să îşi bage ghearele, deasupra căreia nişte bucăţi de lemn care arată ca ieşite din ambii pereţi urcă până la jumătatea distanţei dintre podea şi tavan, unde se află un raft pe care îl foloseşte ca punct de observaţie mai ales când vin musafiri.

Pavlei îi place să stea la geam, cu sau fără stăpână. Pervazul lat cu perne al geamului înalt e locul preferat de amândouă locuitoarele apartamentului de pe îngusta stradă din centrul oraşului. E un loc foarte frumos spre seară când intră în lumina soarelui.

Serenitate

Azi m-am sustras realității și timpului.

Întâi am fost captivă în mod voit cărții care mă fascinează de o săptămână. Am fost purtată pe străzile Barcelonei anilor '50, prin casele ei pline de mistere sinistre, de morți ce nu pier, prin imensul ei Cimitir al Cărților Uitate, printre pagini arse de vreme și printre povești ce se leagă întâmplător sau nu.

La sfârșitul unui capitol am simțit o chemare de care nici nu îmi dadeam seama prea bine de unde venea sau ce vroia, dar m-am încălțat și am ieșit pe străzi cu o singură piesă plutitoare în urechi. M-am trezit pe Cetățuie fără să îmi dau seama cum am ajuns acolo. Am vrut sa iau contact cu lumea, dar ar fi fost prea forțat, așa că nimeni nu a avut timp sau nu a răspuns chemării mele. Clipa m-a vrut pe mine doar pentru ea.

Am simțit serenitatea de mult uitată, calmul din mine a crescut cât cerul și pluteam peste oraș. Vântul șergea cerul cu niște nori albi, mici, pufoși, alții gri și aproape diafami. Soarele se lăsa și el bătut de vânt. Verdele crud strălucea în rezele prea puțin calde, copacii străluceau de flori, totul mă orbea cu prospețimea primăvăratică, chiar și vântul ce mirosea a iarba proaspăt tăiată și a pământ ud.

Am ieșit din timp și mă simțeam desprinsă de tot ce e uman. Am ajuns la fostul turn de parașutism care șede pe o mare deschidere verde unduită de rafale de vânt. Culori pure: albastrul viu al cerului, verdele crud al ierbii, negrul stralucitor al ciorilor. Toate darurile zilei se adunau în mine într-un loc ce l-am uitat.

Regăsirea a fost binevenită. După luni aglomerate de socializare, singurătatea m-a chemat să o caut în lucrurile pe care le iubesc, în locuri aproape uitate. Și totul prea simplu ca să îmi dau seama ce se întâmplă, prea ușor pentru că venea de la sine. O bucurie imensă m-a stăpânit când am simțit că am ajuns în Armonie.

Întoarcerea la realitate și în timp a fost surprinzătoare, primul pas a fost o întâlnire foarte întâmplătoare cu o față cunoscută și zâmbitoare. Apoi am coborât treptat în oraș printre case vechi și copaci ce așteptau ca mugurii lor să plesnească.

Mersul trenului [iunie 2008]

Simt că mă golesc pe interior. Ca și cum înăuntrul meu ar intra liniștea norilor, soarele, peisajul verde, și toate astea m-ar goli de gânduri și de tot ce port în mine... Ca și cum vântul ce trece prin iarba cu maci și flori mov ar trece și prin mine și mi-ar lăsa doar prezentul prezent. Adică ce e acum și aici. Restul e praf în vânt.

Zâmbesc pădurii dese de după sticlă. E vară și nu-mi vine a crede. Porțiuni din peisajul verde sunt inundate de lumina ce plouă dintre nori; restul e inundat de vânt în umbră. Nu-i încă rece, e perfect, ca o dupăamiază târzie ce bate înspre seară. Nori apropiați se lasă-n vânt pe decorul perdelei de nori denși ce e trasă peste soare o idee mai sus de orizont. Ador albastrul închis spre verde al pădurilor din depărtare.

Privesc cu ochi goi și setoși peisajul, ca și când l-aș vedea pentru prima oară. Un sat cu case risipite într-o vale mi-e atât de nou încât îmi pare că am greșit trenul... Nu m-ar deranja deloc. E atât de vară în copaci, în dealuri în iarbă... Doar cerul nu se comformează și-și ascunde soarele după nori.

Zgomotul trenului, macii, norii gri și cei albi, munții albaștri și dealurile verzi, toate trec prin mine ca și când aș fi un tub... Îmbrățișez starea asta de curgere calmă și monotonă. Nu vreau să am nici un gând... Vreau să fiu doar eu și câmpurile verzi stropite cu maci, cu flori mov și galbene și albe; doar eu și perdeaua de nori străpunsă de raze; doar eu și creste împădurite; doar eu și liniștea din mine.

Frunzele tufelor și ale copacilor ce mărginesc calea ferată fac mătănii când alunec pe lângă ele și am impreisa că le-aș putea mângâia dac-aș întinde mâna. Cerul sus se albăstrește mai intens și norii se văd plați și gri.

Un vagon părăsit într-o gară pare ars de vreme, o linie ferată se oprește în câțiva bolțari albi chiar înainte să se arunce într-un pârâu. Deasupra unor stânci tronează un mic templu cilindric cu două coloane la intrare terminate în spirale. E o lumină atât de stranie afară... Frunzele verde-crud îmi dau impresia că sunt luminare din interior, pe când celelalte parcă-ar fi în umbră. Cerul e pozat de bălți, iar în râu apare impresionist. Un perete de stâncă triunghiular dă impresia că tot muntele e o piramidă. Nori albi, pufoși și bine conturați se termină la bază vag într-un gri albăstrui. Luna albă îi privește înclinată în al treilea pătrar.