Mersul trenului [iunie 2008]

Simt că mă golesc pe interior. Ca și cum înăuntrul meu ar intra liniștea norilor, soarele, peisajul verde, și toate astea m-ar goli de gânduri și de tot ce port în mine... Ca și cum vântul ce trece prin iarba cu maci și flori mov ar trece și prin mine și mi-ar lăsa doar prezentul prezent. Adică ce e acum și aici. Restul e praf în vânt.

Zâmbesc pădurii dese de după sticlă. E vară și nu-mi vine a crede. Porțiuni din peisajul verde sunt inundate de lumina ce plouă dintre nori; restul e inundat de vânt în umbră. Nu-i încă rece, e perfect, ca o dupăamiază târzie ce bate înspre seară. Nori apropiați se lasă-n vânt pe decorul perdelei de nori denși ce e trasă peste soare o idee mai sus de orizont. Ador albastrul închis spre verde al pădurilor din depărtare.

Privesc cu ochi goi și setoși peisajul, ca și când l-aș vedea pentru prima oară. Un sat cu case risipite într-o vale mi-e atât de nou încât îmi pare că am greșit trenul... Nu m-ar deranja deloc. E atât de vară în copaci, în dealuri în iarbă... Doar cerul nu se comformează și-și ascunde soarele după nori.

Zgomotul trenului, macii, norii gri și cei albi, munții albaștri și dealurile verzi, toate trec prin mine ca și când aș fi un tub... Îmbrățișez starea asta de curgere calmă și monotonă. Nu vreau să am nici un gând... Vreau să fiu doar eu și câmpurile verzi stropite cu maci, cu flori mov și galbene și albe; doar eu și perdeaua de nori străpunsă de raze; doar eu și creste împădurite; doar eu și liniștea din mine.

Frunzele tufelor și ale copacilor ce mărginesc calea ferată fac mătănii când alunec pe lângă ele și am impreisa că le-aș putea mângâia dac-aș întinde mâna. Cerul sus se albăstrește mai intens și norii se văd plați și gri.

Un vagon părăsit într-o gară pare ars de vreme, o linie ferată se oprește în câțiva bolțari albi chiar înainte să se arunce într-un pârâu. Deasupra unor stânci tronează un mic templu cilindric cu două coloane la intrare terminate în spirale. E o lumină atât de stranie afară... Frunzele verde-crud îmi dau impresia că sunt luminare din interior, pe când celelalte parcă-ar fi în umbră. Cerul e pozat de bălți, iar în râu apare impresionist. Un perete de stâncă triunghiular dă impresia că tot muntele e o piramidă. Nori albi, pufoși și bine conturați se termină la bază vag într-un gri albăstrui. Luna albă îi privește înclinată în al treilea pătrar.

tot plouă

m-a prins ploaia azi pe străzi în centru, la prânz.

aglomerație maximă. trafic blocat.

motoare turate. claxoane agasante.

dintr-odată haosul se oprește pentru o clipă de liniște, o singură clipă mică, dar destul de puternică încât să mă scoată de unde eram. m-am trezit în netimp și nespațiu. mă uitam la mașinile blocate care stăteau tăcute sub ploaie. se mai auzeau doar sunetele picurilor pe metal, pe asfalt, pe umerii mei. totul mi s-a arătat printr-o ceață lichidă, luminoasă, chiar dacă soare nu era.

a fost frumos cum s-a îngrijit mica clipă de mine.

la întoarcere acasă mi-a intrat un miros în nas, ce s-a dus până la creier unde a explodat într-o placere de dimensiuni jupiteriene ce s-a revărsat peste tot în mine: miros de muguri proaspăt crăpați, miros de firicele crude de iarbă ivite din pământul ud.

în sinea mea m-am urcat pe cel mai înalt loc din apropiere și am strigat spre nori: mulțumesc!

fragment dintr-o scrisoare [noiembrie 2010]

...E absolut fascinantă copilăria și mi-ar fi plăcut să nu pierd nici o fărâmă din ea... dar simt că am rămas cu atât de puțin... văd ce a făcut societatea din mine și de multe ori așa mă scârbesc...

Uneori când sunt singură și e liniște am impresia că totul se oprește și că nu mai exist. E un sentiment enorm. Apoi am impresia că totul trece pe lângă mine, că toate ce sunt pe lume sunt imense, toate lucrurile și întâmplările și oamenii pe care îi cunosc și viețile lor... curg așa pe lângă mine ca o apă imensă, iar eu sunt undeva jos privind la munții și zidurile de apă ce mă înconjoară și trec mai departe și tot mai departe, la nesfârșit, iar eu rămân în același loc, fără să schimb cursul unui val, dar și fără să fiu udată de vreunul. E tare ciudat, e un sentiment enorm de micime. Adică sentimentul de micime e enorm de mă copleșește...

Insomnie [noiembrie 2010]

Mă mănâncă o bubă pe brațul stâng, în interior. Mă scarpin. Pielea-mi devine tare, îmi cresc solzi. Devin o cochilie, o scoică. Înăuntrul meu cresc o perlă. Perla sunt eu. Sunt într-o scoică în mare dar am uitat în care.

Văd globuri luminoase și unele întunecate. Cred că e un țânțar ce supraviețuiește în peștera mea. Mă mănâncă și gândul că m-ar putea mușca. Vreau degetele cuiva în părul meu. Crăpăturile din tavan se tot măresc, am impresia că vor să mă-nghită. Nu, degetele tale le vreau prin părul meu, să adorm în timp ce tu îmi povestești despre morminte celebre. Lucrurile se tot mișcă prin cameră, dar camera e în ochiul meu și ochiul în cap. Așa că lucrurile se tot mișcă prin capul meu și încerc să le prind cu privirea dar dispar. Apoi ajung să le gândesc intens până apar ca și cum n-au mai fost nicicând acolo și prezența lor mă ține trează și-mi dictează ce să scriu. De fapt scriu ce vreau, nu că aș vrea să scriu ceva anume, ci doar ca să scap de ele.

Mă simt distilată, poate-aș adormi în muzică. Îmi cânți ceva? Care e cel mai haios lucru pe care l-ai auzit? Știi că nu pot dormi, încearcă doar să-mi trimiți un gând bun, un gând de liniște ca să pot pleca în vise. Prea tare îmi aud respirația, sunt înfundată toată. Aș adormi chiar bine în muzica ta și apoi te-aș visa.

De fiecare dată când mi-e poftă să fumez îmi imaginez ceva aproape delicios, dar niciodată nu e așa cum vreau eu să fie. E ciudat să-mi amintesc că ți-am dat o picătură de sânge? Care e rețeta somnului instant? Nu-mi mai găsesc colacele de salvare. Aveam mai multe. Mi-e dor de nisip, de mult nisip. În care să îngrop portocale pe jumătate și să le simt acreala doar uitându-mă la ele. De unde știi care e 8-ul pe dos?

Am un elefant care adoră să-l pictez. Îl cheamă ROGVAIV. Nu e adevărat, dar a putea fi.

prima ploaie de primăvară

bate vântul în capul meu

greu

și amețit peste măsură.

privesc cu ură

afară unde picură gri

și mă gândesc ce rău ar fi

dacă ar bate vântul și acolo. cu prima ploaie de primăvară începe astenia mea. de fapt, începuse când a dat căldura, dar a mai stat să se coacă și acum iat-o crăpându-mi pielea și strivindu-mi mintea. nu se rezumă totul la niște vitamine luate ca să compensezi ce-ai pierdut în frigul iernii cum cred unii. e febrila trecere de la moarte la viață, niciodată ușoară, niciodată aceeași. e o nebunie adevărată, ce hibernează iarna și vara, câteodată și toamna.

mă gândesc cu oroare că în șapte minute trebuie să ies pe ușă. nu e frig afară, dar vremea are o stare bolnăvicioasă, culoarea urâtă și întunecimea ei prea contastează cu ciripitul păsărilor și cu mult iubitul miros de pământ ud. mai sunt și rămășițe de fum al frunzelor uscate care au fost arse de dimineață.

totul e prea aiurea primăvara. deși o iubesc la nebunie, uneori își bate joc de mine și mă zăpăcește complet, parcă vrând să scape de mine ca o domniță de un pețitor prea insistent. e uneori rea, alteori blândă, nici ea nu știe cum să se comporte sau ce vrea. e schimbătoare. acum că stau și mă gândesc, aș zice că-i astenică.