Întâi am fost captivă în mod voit cărții care mă fascinează de o săptămână. Am fost purtată pe străzile Barcelonei anilor '50, prin casele ei pline de mistere sinistre, de morți ce nu pier, prin imensul ei Cimitir al Cărților Uitate, printre pagini arse de vreme și printre povești ce se leagă întâmplător sau nu.
La sfârșitul unui capitol am simțit o chemare de care nici nu îmi dadeam seama prea bine de unde venea sau ce vroia, dar m-am încălțat și am ieșit pe străzi cu o singură piesă plutitoare în urechi. M-am trezit pe Cetățuie fără să îmi dau seama cum am ajuns acolo. Am vrut sa iau contact cu lumea, dar ar fi fost prea forțat, așa că nimeni nu a avut timp sau nu a răspuns chemării mele. Clipa m-a vrut pe mine doar pentru ea.
Am simțit serenitatea de mult uitată, calmul din mine a crescut cât cerul și pluteam peste oraș. Vântul șergea cerul cu niște nori albi, mici, pufoși, alții gri și aproape diafami. Soarele se lăsa și el bătut de vânt. Verdele crud strălucea în rezele prea puțin calde, copacii străluceau de flori, totul mă orbea cu prospețimea primăvăratică, chiar și vântul ce mirosea a iarba proaspăt tăiată și a pământ ud.
Am ieșit din timp și mă simțeam desprinsă de tot ce e uman. Am ajuns la fostul turn de parașutism care șede pe o mare deschidere verde unduită de rafale de vânt. Culori pure: albastrul viu al cerului, verdele crud al ierbii, negrul stralucitor al ciorilor. Toate darurile zilei se adunau în mine într-un loc ce l-am uitat.
Regăsirea a fost binevenită. După luni aglomerate de socializare, singurătatea m-a chemat să o caut în lucrurile pe care le iubesc, în locuri aproape uitate. Și totul prea simplu ca să îmi dau seama ce se întâmplă, prea ușor pentru că venea de la sine. O bucurie imensă m-a stăpânit când am simțit că am ajuns în Armonie.
Întoarcerea la realitate și în timp a fost surprinzătoare, primul pas a fost o întâlnire foarte întâmplătoare cu o față cunoscută și zâmbitoare. Apoi am coborât treptat în oraș printre case vechi și copaci ce așteptau ca mugurii lor să plesnească.
