Despre mine

Fotografia mea
pasărea cu frică de înălțime...

luni, 11 aprilie 2011

Serenitate

Azi m-am sustras realității și timpului.
Întâi am fost captivă în mod voit cărții care mă fascinează de o săptămână. Am fost purtată pe străzile Barcelonei anilor '50, prin casele ei pline de mistere sinistre, de morți ce nu pier, prin imensul ei Cimitir al Cărților Uitate, printre pagini arse de vreme și printre povești ce se leagă întâmplător sau nu.
La sfârșitul unui capitol am simțit o chemare de care nici nu îmi dadeam seama prea bine de unde venea sau ce vroia, dar m-am încălțat și am ieșit pe străzi cu o singură piesă plutitoare în urechi. M-am trezit pe Cetățuie fără să îmi dau seama cum am ajuns acolo. Am vrut sa iau contact cu lumea, dar ar fi fost prea forțat, așa că nimeni nu a avut timp sau nu a răspuns chemării mele. Clipa m-a vrut pe mine doar pentru ea.
Am simțit serenitatea de mult uitată, calmul din mine a crescut cât cerul și pluteam peste oraș. Vântul șergea cerul cu niște nori albi, mici, pufoși, alții gri și aproape diafami. Soarele se lăsa și el bătut de vânt. Verdele crud strălucea în rezele prea puțin calde, copacii străluceau de flori, totul mă orbea cu prospețimea primăvăratică, chiar și vântul ce mirosea a iarba proaspăt tăiată și a pământ ud.
Am ieșit din timp și mă simțeam desprinsă de tot ce e uman. Am ajuns la fostul turn de parașutism care șede pe o mare deschidere verde unduită de rafale de vânt. Culori pure: albastrul viu al cerului, verdele crud al ierbii, negrul stralucitor al ciorilor. Toate darurile zilei se adunau în mine într-un loc ce l-am uitat.
Regăsirea a fost binevenită. După luni aglomerate de socializare, singurătatea m-a chemat să o caut în lucrurile pe care le iubesc, în locuri aproape uitate. Și totul prea simplu ca să îmi dau seama ce se întâmplă, prea ușor pentru că venea de la sine. O bucurie imensă m-a stăpânit când am simțit că am ajuns în Armonie.
Întoarcerea la realitate și în timp a fost surprinzătoare, primul pas a fost o întâlnire foarte întâmplătoare cu o față cunoscută și zâmbitoare. Apoi am coborât treptat în oraș printre case vechi și copaci ce așteptau ca mugurii lor să plesnească.

6 comentarii:

Pop Tudor Dan spunea...

:) frumoasa escapada. La starea mea dezastruoasa cred ca era mai bine sa iti iau exemplul in loc sa beau ca un porc.;)) Bine de tinut minte pe viitor.

cucicov spunea...

m-a trezit.. cumva.
o Simona Popescu ceva mai pozitiva :)

gogola hutz spunea...

Tudor, plimbarea are efecte diferite, depinde de starea în care ești. dar dacă vrei să scapi de ceva, mai ales de tine, ieși la plimbare cu muzică detașantă în urechi, ideal ar fi să bată vântul. atunci simți că toate gândurile de care vrei să scapi ies din capul tău și râmân în urmă, evaporându-se. e ca și cum ai fi o locomotivă cu aburi.

Pop Tudor Dan spunea...

Oai stiu senzatia. Stiu ca ammai avut candva o stare nu tocmai prielnica si am facut ceva de genu. E ca si cum ai avea tensiunea aia in piept, iar vantul bate puternic si parca te elibereaza de presiune. Acum stiu ce zici. Si muzica din urechi te debaraseaza si mai mult de ganduri negre.

gogola hutz spunea...

Dorin, m-ai făcut curioasă și am ajuns să o googlălesc pe tanti Popescu.
sper că acel "cumva" a fost de bun augur :)

cucicov spunea...

cu siguranta e de bine.. probabil ca e si primavara de vina, dar cu siguranta am avut nevoie de un factor declansator :)