Uneori când sunt singură și e liniște am impresia că totul se oprește și că nu mai exist. E un sentiment enorm. Apoi am impresia că totul trece pe lângă mine, că toate ce sunt pe lume sunt imense, toate lucrurile și întâmplările și oamenii pe care îi cunosc și viețile lor... curg așa pe lângă mine ca o apă imensă, iar eu sunt undeva jos privind la munții și zidurile de apă ce mă înconjoară și trec mai departe și tot mai departe, la nesfârșit, iar eu rămân în același loc, fără să schimb cursul unui val, dar și fără să fiu udată de vreunul. E tare ciudat, e un sentiment enorm de micime. Adică sentimentul de micime e enorm de mă copleșește...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu